Cuvantarea Domnului Prof. univ. dr. Doru Radoslav, rostita in 30 Nov. 2013 la Alba Iulia, in Sala Marii Uniri 1 Decembrie 1918, cu ocazia Simpozionului " MONARHIA UNESTE ROMANIA LA ALBA IULIA " ,organizat de Alianta Nationala Pentru Restaurarea Monarhiei Filiala Alba Iulia :
"Convingerea pe care o avem toţi despre actualitatea Unirii de la
Alba Iulia nu suporta prea multe discuţii în condiţiile de azi
când ne aflăm într-o febrilitate fără precedent în a ne păstra
identitatea dar mai ales de a ne regăsi ca neam în termenii
valorizării, ai realismului şi ai iubirii de sine.
Actualitatea
Marii Uniri de la Alba Iulia înseamnă în primul rând a vorbi azi
despre acest eveniment, sau cum ar trebui să vorbim acum despre Alba
Iulia şi în sfârşit în ce mod prezentul poate fi asociat
momentul de la 1 Decembrie 1918. În acest sens mă prevalez de o
strălucită medidaţie pe care istoricul francez Pierre Chaunu a
dat-o prezentului sau mai exact ce înseamnă prezentul faţă de
istorie şi trecut, meditaţie cuprinsă în cartea sa intitulată
„Memoria eternităţii” din 1885. El menţiona că pentru istoric
care este un om al duratei şi prezentul este un moment al duratei,
altfel spus prezentul este trecutul foarte apropiat. „Eu sunt
tentat- spunea istoricul francez- de a aşeza prezentul într-o plajă
referenţială pe o perioada de la 20, 50 sau 80 de ani perioadă pe
care un om a trăit-o în limitele biologiei sale”. Deci prezentul
este dimensiunea vieţii. „toată viaţa menţiona Pierre Chaunu-de
aproape trei miliarde de ani a fost trăită la timpul prezent sau în
prezent.
Prezentul nu este doar o chestiune de cronologie ci şi de
intensitate a trăirii”.
Din
această perspectivă momentul unirii de la Alba Iulia poate fi
socotit că a fost trăit cu intensitate şi retrăit cu aceeaşi
intensitate de-a lungul timpului. El a fost un adevărat leitmotiv, o
repetiţie, a aliteraţie timp de peste 90 de ani în propria noastră
memorie, deci implicit şi în succesiunea prezentului sau
succesiunea de prezenturi ca şi consistenţă a trecutului care s-au
convertit în cele din urmă în istorie. Actualitatea Unirii de la
Alba Iulia poate fi analizată astăzi prin două tipuri de discurs,
distincte în aparenţă, dar convergente în multe cazuri si anume:
în cazul discursului istoriografic
şi în zona discursului politic.
Istoriografia
românească de după 1989, aşa cum era şi firesc în majoritatea
ei a trăit momente de reaşezare, de restructurare şi de regrupare
atât prin tematica abordată cât şi în planul metodologiei de
reconstituire şi analiză a trecutului. Sedusă
de noi teritorii de cercetare şi
marcată de obsesia unor teme care înainte de 1989 au făcut parte
din „silva prohibita” şi-a abandonat temele tradiţionale în
care actul unirii deţinea un loc important şi care acum a intrat
într-un cont de umbră. Cu toate acestea stimulată de curiozităţile
fireşti faţă de opreliştile impuse de trecutul comunist s-a
aplecat totuşi asupra unor aspecte legate de acest eveniment care a
constituit unul din miturile istoriei noastre timp de aproape un
secol, precum personalitatea politică a lui Iuliu Maniu (I. Scurtu
„Iuliu Maniu. Activitatea politică”, Bucureşti, 1995) sau
asupra unor teme de istorie militară din preajma anul 1919 teme
interzise în comunism (I. Ţepelea „Armată română în 1919”,
1997), s-au restituiri locale privind anul 1918 cu sondarea complexă
a documentelor şi a surselor reconstitutive. Oricum istoriografiei
româneşti de astăzi i se poate reproşa o anumită inconsecvenţă
privind cercetarea anului 1918, inconsecvenţă argumentată încă
odată de faptul că ea s-a mobilizat intens înainte de 1989, la
comanda festivismului politic comunist şi a produs o adevărată
inflaţiei editorială în istoriografie asociată aniversărilor. Ea
trebuie astăzi să-şi elimine propriile complexe sau complexele
induse de politica oficială comunistă şi să-şi adjudece o
direcţie de cercetare constantă privind anul 1918. Acest lucru se
poate realiza prin asumarea unei metodologii moderne şi a unei
interpretări salubrizate peste tot de amestecul tezismului comunist.
Dintr-o
altă perspectivă istoriografia trebuie
să-şi proiecteze câteva priorităţi în planul tematicii privind
anul 1918 şi anume:
- analiza actelor programatice ale Marii Uniri
plasate în contextul ideilor politice europene din epocă şi apoi
în plan regional, prin abordări comparate cu acte similare din
spaţiul central european;
- să urmărească modul în care actele Marii Uniri au fost
aplicate în edificiul naţional şi statal interbelic;
-
la intersecţia dintre istorie, sociologie şi metodologia dedicată
studiului elitelor politice, să stabilească locul şi rolul
generaţiei politice a Marii Uniri în viaţa politică şi de stat
românească interbelică. Mai ales să ilustreze cum o generaţie de
ţărani fruntaşi ai satelor, de preoţi, notari şi învăţători
alături de alţi intelectuali au gestionat ţara de la Primărie
până la Guvern
în plan administrativ, politic, cultural, economic. În acelaşi
context trebuie abordat modul în care elita politică românească
generată de Marea Unire a ştiut sau a reuşit să gestioneze
România în chip european;
-
să ilustreze modul în care ideile politice ale Marii Uniri se
regăsesc în panorama politică şi doctrinară din perioada
interbelică: liberalism, naţional ţărănism, social democraţie,
legionarism;
-
să analizeze raportul central-regional din realitatea românească
şi să se determine particularismele şi evoluţiile vieţii
politice, economice, sociale care au compus statul naţional unitar
român.
A
doua direcţie de abordare în ceea ce priveşte
realitatea Unirii din 1918 poate fi legată de discursul
politc comntemporan de după 1989.
Raportat la discursul istioriografic, discursul politic se află
într-o ipostază de complemetaritate sau chiar mai mult de
convergenţă, întrucât mitul istoric
se asociază unui mit politic
aflându-se de foarte multe ori într-un raport de susţinere
reciprocă. Există de altfel o alternanţă în deţinerea
poziţiilor prioritare în ceea ce priveşte transgresiunea miturilor
politice şi istorice.
Unirea
de la Alba Iulia ca purtătoare a unui mesaj naţional, de renaştere
naţională s-a relevat în opinia şi mentalitatea colectivă ca un
moment emblematic care a stat sub semnul unei sintagme şi anume
„Deşteaptă-te române” şi care a indus o semantică fără
echivoc, adică o mobilizare în planul conştiinţei sau a unei
atitudini eliberatoare, descătuşate. Revoluţia din decembrie 1989
a stat şi ea sub semnul acestei embleme, care conota deopotrivă o
eliberare atât în plan social cât şi politic, precum şi o
regăsire a identităţii etnice, a mândriei naţionale. Deci,
actualitatea momentului 1918 o putem sesiza în discursul politic sau
în atitudinea politică din zilele revoluţiei, precum şi în
perioada imediat următoare. Nu întâmplător sintagma redeşteptării
naţionale, ca prelungire a mesajului Unirii de la Alba Iulia, devine
imnul naţional a României post-decembriste.
În
acelaşi mecanism al transferului unui mit istoric în mit politic se
înscrie şi transformarea zilei de 1 Decembrie 1918 în ziua
naţională a României. Acest moment poate constitui, de fapt,
capitalizarea de către discursul politic oficial reprezentat de FSN
a unei solidarităţi de tip politic şi naţional informale,
petrecute în zilele revoluţiei şi care a încorporat peste timp
entuziasmul popular de la Alba Iulia. Nu trebuie uitat că acest
demers de a instituţionaliza ziua Marii Uniri ca sărbătoare
naţională a exprimat în arrière-plan, tendinţa discursului
politic al FSN de a neutraliza presiunea venită dinspre opoziţie şi
dinspre revoluţionarii din Timişoara de a impune ca zi naţională
ziua declanşării Revoluţiei din decembrie.
Pe de altă parte, în contextul anilor 1990-1991, de puternică
contestare a puterii instalate în decembrie 1989, ziua de 1
Decembrie, ca sărbătoare naţională, a avut rolul nemărturisit
însă, de a legitima prin istorie o putere asupra căreia planau o
serie de bănuieli concentrate în jurul ideii de conspiraţie şi
lovitură de stat.
Unirea
de la Alba Iulia a reverberat şi în discursul politic al fostei
opoziţiei constituite din partidele istorice: PNŢCD, PNL ŞI PSD.
Apelul la Alba Iulia a fost în primul rând un numitor comun sau un
criteriu de agregare al spectrului politic reprezentat de opoziţie.
Acest apel a însemnat, de asemenea, recursul la tradiţie în faţa
imposturii reprezentate de FSN, recursul la un moment exponenţial
din istoria noastră care a articulat democratismul, parlamentarismul
şi constituţionalismul românesc interbelic. Acest apel a
semnificat şi o redobândirea unei conştiinţe istorice privită ca
o garanţie a construcţiei democratice a României post-decembristă.
Dobândirea conştiinţei istorice trebuie să producă nemijlocit o
dobândire a conştiinţei şi atitudinii specifice exerciţiului
democratic.
Recursul
la tradiţia politică în cazul României post-revoluţionare, care
este un caz unic în Europa post-comunistă prin reînfinţarea
partidelor istorice, nu a însemnat o
întoarcere, o decădere din modernitate- aşa cum acest lucru a fost
privit atunci de I. Iliescu şi P. Roman, ci trebuie privit, în
primul rând, ca o anulare sau eradicare a sincopei reprezentate de
comunism, vis-a-vis de o viaţă politică democratică.
Nu
este mai puţin adevărat că recursul la tradiţie şi, implicit, la
mesajul Unirii de la Alba Iulia a avut în discursul politic al
opoziţiei de până în 1996 şi conotaţiile unei legitimităţi
prin apariţia pe scena politică a partidelor istorice, indiscutabil
beneficiare ale testamentului politic al elitei politice româneşti,
exterminată în închisorile comuniste.
Acest aspect a adus deopotrivă în capitalul politic al acestor
partide valenţe morale irecuzabile care pot fi exprimate prin
sintagma latină „in spe prisci honoris”.
Reacţia
violentă a puterii la acest capital politic şi moral al partidelor
istorice s-a putut observa la Adunarea de la Alba Iulia din 1
Decembrie 1990 când luările de cuvânt ale liderilor opoziţiei au
fost puternic boicotate de o mulţime sau agenţi electorali, toxici,
abil şi perfect manipulaţi prin intermediul „Vetrei Româneşti”
de preşedintele şi primul Ministru de atunci. UDMR-ul a dorit să
se asocieze acestei aniversări, dar datorită agresivităţii
manipulate s-a ratat şansa de soluţionare parţială a
insolubilului adică maghiarii şi Unirea de la 1 Decembrie 1918.
În
discursul politic al opoziţiei se impun totuşi câteva disocieri
sau particularităţi privind apelul la Unirea de la Alba Iulia. El
apare mai pregnant şi mai articulat în mesajul politic al
PNŢCD-ului. Continuator al PNŢ-ului interbelic şi în aceeaşi
linie directă a PNR-ului din Transilvania, artizanul Marii Uniri,
Alba Iulia este invocată dincolo de această genealogie
politică venerabilă şi ca un argument în strategia politică
naţional-ţărănistă de a contracara partide care promovau un
fundamentalism naţional precum PUNR şi PRM. Aceasta în măsura în
care PNŢCD, ca purtător al mesajului unităţii naţionale, s-a
simţit asediat de aceste partide care se plasau într-o continuitate
a naţionalismului comunist, acesta mai ales în zona Transilvaniei
ultrasensibilizată de o experienţă istorică tragică în planul
unităţii şi integrării naţionale. PNŢCD-ul în condiţiile unei
opoziţii unite care încorpora şi UDMR-ul invocă deasemenea actele
programatice de la Alba Iulia, privind garantarea drepturilor
minorităţilor şi încercând prin aceasta să contracareze
reproşurile venite dinspre partidele fundamentaliste (PUNR., PRM,
sau alte asociaţii politico-culturale maghiare şi române). Aici
credem că trebuie căutat şi conceptul de patriotism luminat inclus
în doctrina creştin democrată a PNŢCD-ului, concept care se
inspiră din cuvintele cheie rostite de Iuliu Maniu la Alba Iuila
„din asupriţi nu dorim să devenim asupritori”, astfel încât
în spiritul de la Alba Iulia, identitatea etnică şi naţional
statală trebuie să coabiteze cu toleranţa creştină şi spiritul
democratic în ceea ce priveşte minoritatea sau minorităţile.
Pornind
de la excesul plin de impostură privind asumarea sau confiscarea
doctrinei creştin democrate de către un fost partid socialist
precum PDL-ul şi în acelaşi repertoriu doctrinar al PNŢCD-ului,
trebuie proiectată şi dimensiunea creştină inspirată de acelaşi
moment de la Albai Iulia. Atunci la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia
s-a perceput că dincolo de justiţia
istorică s-a întâmplat şi o
justiţie divină
astfel încât timpul istoric respectiv a fost dublat de vremea
dreptăţii de inspiraţie divină.
Tocmai de aceea de foarte multe ori în credenţionalele şi în
actele aferente unirii se face referire la o justiţie inspirată de
„Dumnezeul popoarelor”.
Dimensiunea
moral creştină a fost elaborată atât în doctrina PNŢ-ului cât
şi a PNŢCD-ului în mod echilibrat, temperat fără să se ajungă
la o clericalizare a discursului politic aşa cum sesizăm astăzi de
foarte multe ori, la momentele de festivitate sau adunări politice
puse impenitent sub prapori şi arhierei. Dimensiunea moral creştină
a fost formulată în termeni fireşti şi cu o detaşare specifică
marilor bărbaţi politici aşa cum a fost cazul atât la Iuliu Maniu
cât şi la Corneliu Coposu. Cel dintâi, Iuliu Maniu a înţeles
acest lucru dinspre exemplaritatea omului politic care a fost, şi de
ce să nu recunoaştem, dinspre educaţia sa dinspre Colegiul
Reformat de la Zalău care i-a indus în propria concepţie politică
şi în filosofia de viaţă „toleranţa şi universalismul”
(aspect relevat şi răspicat într-unul din discursurile sale din
1940 cu prilejul răpirii Ardealului de Nord de către Ungaria). În
discursul politic al lui Corneliu Coposu se recunoaşte aceeaşi
detaşare şi limpiditate şi în care dimensiunea creştină nu a
fost exhibată deşănţat sau enunţată ca o obsesie pernicioasă.
Asumarea
moralei creştine în doctrina a PNŢCD,
reprezintă în egală măsură, reflexul unui program de asanare
morală a societăţii româneşti ieşită de curând din epoca
comunismului ateu, aceasta înscriindu-se de altfel în datele unei
pedagogii sociale, politice şi morale atât de necesare astăzi.
Conceptul de morală creştină etalat de PNŢCD după 1990 îşi are
originea în gândirea politică a lui Iului Maniu care începând
din 1933 a lansat în zona discursului politic acest concept pentru
ca mai apoi în 1939 să-l cristalizeze plasându-l în imediata
apropiere a naţionalismului luminat
şi al constituţionalismului.
Lecţia
de la Alba Iulia s-a repercutat şi în alte segmente doctrinare ale
aceluiaşi partid. Principiul autodeterminării care a guvernat actul
politic de la Alba Iulia, consacrat ca principiu de drept
internaţional a fost dublat de conceptul de „solidaritate socială”
(Să nu uităm că PNŢ-ul era un partid de centru stânga). Acest
concept a fost formulat de Iuliu Maniu în 1926 în momentul fuziunii
dintre Partidul Ţărănesc şi PRM şi mai apoi în 1928 cu prilejul
constiutirii primului guvern naţional-ţărănist care aşa cum
arăta Iuliu Maniu deschidea în viaţa politică a României „era
guvernelor de opinie publică”. Principiul autodeterminării
formulat la Alba Iulia şi care a mobilizat un tip de solidaritate
socială şi naţională se regăseşte astăzi în conceptul de
subsidiaritate al democraţiei creştine româneşti în varianta
PNŢCD, principiu aflat în acord cu platforma politică a
creştin-democraţiei europene şi universale. Acest principiu
reglează raporturile dintre stat, naţiune (privită aşa cum arăta
Rafael Caldera ca un corp social agregat de voinţa naţională) şi
individ, prin mecanismele complementarităţii, al diseminării
echilibrate a autorităţii între componentele acestui raport.
Autodeterminarea transferată în planul autogestiunii ca mijloc de
descentralizare a deciziei se plasează astăzi în urgenţele
instituirii unei administraţii democratice şi eficiente.
Ideea
solidarităţii sociale cenzurează naţionalismul agresiv
şi exclusivist promovând un naţionalism sau patriotism luminat
extras de la Lectia politică de la Alba Iulia.
O
altă temă destul de marginalizată înainte de 1989, dar şi după
1990 a fost tema regală sau semnificaţia regală de la 1 Decembrie
1918. Iuliu Maniu în „Memorandul românilor” din Transilvania
din 15 decembrie 1958 adresat lui Carol al II-lea la 20 de ani de la
Marea Unire, analizează din perspectiva atât a realităţii actului
de la 1 Decembrie 1918 cât şi al simbolisticii sale, poziţia şi
rolul regalităţii în acest eveniment epocal fondator ctitorial.
Astfel I. Maniu afirma: „Consiliul Dirigent ales în ziua de 2
Decembrie 1918 de Marele Sfat Naţional, emanaţia adunării de la
Alba Iulia a depus jurământul de fidelitate pentru Regele Ferdinand
ca un prim semn de încorporare în noua ţară”. În al doilea
rând Iuliu Maniu insistă asupra faptului că prin actul de la 1
Decembrie s-a reîntărit „Pactul fundamental dintre Coroană şi
Naţiune”. Este vorba de un proces de mare profunzime şi de o
semnificaţie specială, de construire a corpului mistic al
Regalităţii (distribuit între suveran şi popor) de instituirea
unei relaţii organice între Rege şi supuşi. Marile experienţe
istorice actul Independenţei şi apoi actul Unirii, declanşează un
astfel de proces. Corpul mistic al uniunii definitive dintre rege şi
popor se naşte din depăşirea prin jertfă colectivă şi prin
voinţă regală, a momentelor dramatice şi decisive din istoria
unui popor. Jertfa de sine sau „uitătorul de sine”cum îl numea
Regina Maria pe Regele Ferdinand în Jurnalul său în noiembrie
1918, presupunea amplasarea regelui în fruntea voinţei colective de
unitate naţională. În ianuarie 1915 Regele Ferdinand îi scria
Împăratului Wilhelm al Germaniei că „în pofida sentimetelor lui
de simpatie personală era înainte de toate una cu poporul său
care cerea desrobirea românilor de sub dominaţia ungară”.
În
acelaşi Memorandum Iuliu Maniu susţinea
în faţa Regelui autocrat Carol al II-lea că România care
trebuie să fie o Românie regală în datele constituţionalismului
şi nu a dictaturii, este în realitate o Românie de partide:
„România e făcută de partide. Nu degeaba stau pe Bulevardele
capitalei statuile lui I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, C. A.
Rosetti, L. Catargi, Take Ionescu şi alţii. Ele înveşnicesc în
bronzuri istoria României moderne. Este adevărat că dintre
statuile marilor colaboratori ai Regelui Carol I mai lipseşte una, a
Sa (statuia acestui Rege a fost ridicată în 1939) lipseşte şi cea
a Regelui Ferdinand, dar aceasta cade pe alte considerente. Ce reiese
din lecţia aceasta a statuilor? Că Marele Rege Întemeietor gândea
întotdeauna regal, naţional. Mult prea sus şi prea mare.... ”
Fidelitatea
faţă de rege a fost una dintre
ideile-forţă, care a consacrat real şi simbolic sensul regal al
Marii Uniri. Exemplaritatea acestei fidelităţi, Iuliu Maniu o
identifică în particularităţile spiritului ardelean şi banăţean
din societatea românească: „Între pietrele nestemate care
împodobesc coroana Maiestăţii Voastre, nu e nici una care să
lucească mai viu ca Ardealul şi Banatul prin devotament pentru
unitatea statului naţional român şi pentru monarhie, dar nu este
nici una care să ceară cu atâta hotărâre să i se respecte
drepturile democratice şi tradiţiile de libertate”. Este una
dintre cele mai strălucite şi exemplare analize făcute vreodată
în proximitatea raportului dintre centralism şi regionalism între
naţionalismul luminat şi democraţie. Resorturile unităţii ţin
de democraţie şi de gestiunea înaltă a particularismelor
regionale care se află însă într-o indestructibilă unitate
reprezentată de fidelitatea faţă de rege şi stat. Esenţa mistică
şi tainică a acestei unităţi este reprezentată de corpul comun
dintre rege şi popor a cărui liant este fidelitatea şi
dinasticismul pe de o parte şi grija înaltă, suverană faţă de
supuşi, pe de altă parte.
În
alte zone ale spectrului politic românesc contemporan,
Unirea de la Alba Iulia şi prelungirea ei în democraţia românească
interbelică a fost înţeleasă în mod diferit sau nu a fost
înţeleasă deloc. PUNR-ul ca partid fundamentalist, apărut ca
reacţie la partidul format pe criterii etnice al minorităţii
maghiare, UDMR (dar şi la tema naţională a PNŢCD-ului) şi care
la rândul lui, vădeşte de foarte multe ori un discurs cu aceleaşi
note de fundamentalism, nu şi-a putut asocia în propria genealogie
momentul de la Alba Iulia întrucât se înscria pe un culoar deja
ocupat de partidele istorice. Într-o anumită perioadă a încercat
dintr-un puseu de orgoliu facil să se înscrie în prelungirea
PNR-ului fără sorţi de izbândă însă, după cum tot la nivelul
unei căutări disperate a încercat să-şi capitalizeze o
personalitate a PNR-ului din Transilvania şi anume a lui Alexandru
Vaida Voievod. Tentativele au eşuat însă atât din lipsă de
consistenţă doctrinară cât şi dinspre o agresivitate a
discursului politic a liderilor săi a căror carismă şi abilitate
nu depăşeau hotarele propriului lor pogon.
Partidele
care se revendică de la Revoluţia din decembrie 1989 precum FSN şi
apoi PDSR şi PD nu şi-au asumat corect
lecţia de la Alba Iulia, pentru că din start au refuzat tradiţia
democraţiei româneşti interbelice, generate de actul Unirii de la
Alba Iulia. Percepţia democratismului în interbelic în viziunea
acestor partide a stat sub semnul criticii şi al contestaţiei, care
a atins forme aberante mai ales în discursul politic maniheist al
acestora din perioadele electorale şi nu numai, când au lansat spre
imaginarul social clişee ce proclamau spaima de moşieri şi
regalitate.
Lecţia
de la Alba Iulia nu a fost înţeleasă nici de anumite formaţiuni
sau organizaţii politice partinice şi nepartinice constituite pe
criteriile unei coterii intelectuale (GDS, PAC, etc) plină de
snobism şi elitism. Ele au încercat să substituie realităţile
unei democraţii trandiţionale româneşti inspirate de 1 Decembrie
1918 şi reactualizate de partidele istorice, prin promovarea
necesităţii constituirii unei societăţi civile, prin fetişizarea
acesteia socotită ca un pas intermediar, ca o perioadă de
purgatoriu spre democraţia reală. Democraţia în condiţiile
contemporane nu poate fi determinată de momentul pasajului sau de o
perioadă a pasajului, democraţia fiind aceeaşi peste tot cu
aceleaşi valenţe fie că vorbim de SUA de Gabon sau de România. Se
pare că astfel de organizări politice sau grupuri de reflecţie
politică sau de dialog social au fost după părerea mea, inspirate
de o stângă intelectuală de o factură neocomunistă occidentală
care după defecţiunea comunismului se afla într-o criză de
identitate sau în căutarea obiectului muncii şi care s-a repliat
sub spectrul catehismului societăţii civile care trebuie construită
în ţările excomuniste ca fază intermediară spre democraţie.
Oricum alternativa la putere în urma alegerilor din 1996 au anulat
toate aceste producţii intelectualiste şi de cenaclu.
Unirea
de la Alba Iulia rămâne aşadar o lecţie, un mit istoric şi
politic şi dincolo de acestea ea este o realitate
istorică, iar în plan individual i-a oferit un cec la purtător
pentru fiecare dintre noi şi depinde cum îl chivernisim."
Prof.univ.dr.
Doru Radosav
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu